La finalul săptămânii trecute a fost publicată[1] motivarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 874/18 decembrie 2018 (brevitatis causa “Decizia C.C.R. nr. 874/2018”) prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a interpretării conferite dispoziţiilor art. 27 Cod procedură civilă, raportate la efectele Deciziei C.C.R. nr. 369/2017 realizată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/18 iunie 2018 (completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, pronunţată în dosarul nr. 866/1/2018, în temeiul art. 519 Cod Procedura Civilă)[2] (brevitatis causa “Decizia Î.C.C.J. nr. 52/2018”).
Se tranşează astfel o controversă debutată o dată cu publicarea[3] Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 369/30 mai 2017 (brevitatis causa “Decizia C.C.R. nr. 369/2017”), general obligatorie de la data publicării conform art. 147 alin. (4), teza a II-a din Constituţia României, prin care s-a statuat în dispozitiv că: „(…) art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională.”.
Prin paragraful 32 al deciziei antereferite instanţa de contencios constituţional a statuat că: „32. În final, Curtea constată că, efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României (subl ns. – D.M.), în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”.
Acest paragraf al considerentelor Deciziei C.C.R. nr. 369/2017 ar fi trebuit să conducă la concluzia că reevaluarea „(…) standardului de protecţie pe care îl asigură art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac”[4] şi eliminarea prin aceasta a clasificării cererilor adresate instanţelor judecatorest în „(…) importante (…) şi mai puţin importante (…)”, ce reprezintă de bună seamă o „clasificare artificială şi nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcţie de valoarea litigiului, ci de natura sa”[5] se aplică indiferent de data introducerii cererii la instanţa judecătorească (recte anterior datei publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei antereferite, şi anume 20 iulie 2017, sau ulterior acestei date).
Cu toate acestea, prin Decizia Î.C.C.J. nr. 52/2018 s-a statuat prin dispozitiv că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017). (subl ns. – D.M.)”.
Această situaţie a creat condițiile existenţei unei contradictorialităţi între, pe de o parte, Decizia C.C.R. nr. 369/2017 (general obligatorie de la data publicării conform art. 147 alin. (4), teza a II-a din Constituţia României) şi respectiv Decizia Î.C.C.J. nr. 52/2018 (obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă). Ca efect al acestor 2 decizii contradictorii, în ultimele 6 luni s-a creat o practică judiciară neunitară în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac a recursului contra unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în faza procesual civilă a apelului pronunțate ulterior datei publicării Deciziei C.C.R. nr. 369/2017 (i.e., 20 iulie 2017) în procesele începute anterior acestei date.
Prin publicarea Deciziei C.C.R. nr. 874/2018, această contradictorialitate este tranşată, Curtea Constituţională statuând urmatoarele:
– „(…) sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.” „Indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului Cod de procedură civilă (subl ns. – D.M.), hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv devine susceptibilă de recurs dacă a fost pronunţată după publicarea deciziei Curţii Constituţionale (20 iulie 2017).” (paragraful 58).
– prin pronunţarea Deciziei Î.C.C.J. nr. 52/18 iunie 2018 „(…) Înalta Curte >procedează într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care aceasta trebuie să dea dovadă faţă de jurisprudenţa instanţei constituţionale (subl ns. – D.M.), a cărei respectare constituie una dintre valorile care caracterizează statul de drept (a se vedea Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, precitată, paragraful 50)” (paragraful 73).
– „(…) puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor (subl ns. – D.M.) pe care se sprijină acesta, inclusiv efectului general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii”, întrucât „(…) nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conţinutul unei decizii a Curţii ar putea exista considerente independente de raţionamentul juridic care converge la soluţia pronunţată şi, implicit, care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicţional” (paragraful 52), astfel încât „(…) toate deciziile instanţei de contencios constituţional, în întregul lor, sunt general obligatorii” (paragraful 53) [6].
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.
[4] A se vedea paragraful 54 din Decizia C.C.R. nr. 874 / 2018.
[5] Ibidem.
[6] Acelaşi raţionament al Curţii Constituţionale se regăseşte în alte multe decizii, dintre care amintim, exempli gratia, Decizia C.C.R. nr. 623/2016: „132. Curtea reţine că atât dispozitivul, cât şi considerentele prezentei decizii sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014).” (paragraful 132).